Fiecare etapă din viața noastră vine cu o anumită identitate, și aici se dă o luptă.

“Growth” înseamnă pentru mine, în egală măsură, acceptarea locului în care te afli și recunoașterea faptului că vrei și poți mai mult. În traducere pare simplu, să crești, dar chiar crești doar dacă în „amestec" apar și acceptarea, și dorința de evoluție.

Cu siguranță! Cred mult în adaptarea la contextul de viață, pentru că am trăit pe pielea mea lipsa ei. De multe ori ne construim imaginea despre creștere doar prin adăugare: mai punem o activitate, mai adăugăm partea socială, un job mai bun, o familie mai mare. Numai că, la finalul fiecărei zile, tot un singur om rămânem, iar dorința de a ne scinda în atâtea direcții ne poate copleși rapid.

Cum îți dai seama? Când le faci pe toate și niciuna nu se simte suficient. Când nu mai e vorba de timp, ci de faptul că nimic nu ajunge. Cred că e esențial, chiar sănătos, să ne uităm din când în când la contextul nostru de viață, să vedem ce e cu adevărat important pentru noi azi, maximum două lucruri, și să ne dăm voie să „subperformăm" la restul.

„Cred că e esențial, chiar sănătos, să ne uităm din când în când la contextul nostru de viață, să vedem ce e cu adevărat important pentru noi azi.”

Din experiența mea și din discuțiile cu alte femei, majoritatea avem tendința să ne comparăm, mai ales în sens negativ. În sesiuni aud des: „înainte să fiu mamă mergeam de trei ori pe săptămână la sală", „acum trei ani mâncam mult mai sănătos", „disciplina și ordinea erau ceva lipsit de efort pentru mine acum un an". Se leagă de ce spuneam mai devreme: privim viața ca pe ceva la care doar adăugăm sau corectăm. Semnele că o femeie a rămas într-o versiune mai veche a ei sunt destul de vizibile, odată ce te uiți după ele. Primul, vorbește despre sine la trecut cine era, ce făcea, cum arăta viața ei atunci. Apoi, se simte în urmă față de un plan pe care nu l-a mai revizuit de ani buni, deși între timp s-a schimbat tot în jurul lui. Și cel mai copleșitor, privește cu nostalgie spre ce făcea bine acum câțiva ani, dar nu vede ce face bine azi și nu făcea atunci.

Răspunsul scurt: cunoscutul se simte confortabil și sigur. E un drum de la învățare la integrare, și e o diferență considerabilă între a ști ceva și a-l aplica zi de zi, fără să te mai gândești. Fiecare etapă din viața noastră vine cu o anumită identitate, și aici se dă o luptă. Pe de o parte, trebuie să îi spui la revedere și să recunoști că etapa s-a încheiat. Iei cu tine ce îți e de folos și lași în urmă ce nu te mai servește. Pe de altă parte, e lupta cu frica de necunoscut, până la o reașezare pe identitatea nouă sunt multe momente în care te simți pierdut și nu îți e clar de ce, parcă tot corpul vrea să îți spună „nu pe acolo, bre, era mai ușor înainte".

Trăirile sunt de intensități diferite, în funcție de context și de impactul pe care îl are traversarea asta în viața noastră. Ce pot să spun e că există niște etape prin care trecem. Prima e chiar momentul în care realizezi că nu te mai regăsești în anumite lucruri, contexte, poate chiar ți se schimbă preferințele. Apoi vine perioada de căutări: testezi, încerci, te informezi, îți spui că e de la plictiseală, de la vârstă, de la societate, de la răbdarea ta. Tot atunci se declanșează un haos interior, pentru că persoana care ai fost până în punctul ăla era chiar o persoană faină, și stai la granița dintre „dar ce am eu cu ea?" și „nu am nicio imagine clară cu ce o înlocuiesc".

E ca și cum ai porni de pe un mal să înoți către celălalt, dar e ceață. Știi clar ce ai lăsat în urmă, cum se simte, ce plusuri și ce minusuri are. La început e ok, apoi înaintezi și tot ceață e, nu știi cât mai ai până acolo. Pe măsură ce obosești, începi să uiți de ce ai plecat de pe mal și de multe ori ai tendința să te întorci.

Mulți chiar o facem, ne întoarcem, mai zăbovim puțin, poate ne reconfirmăm de ce am plecat. Unii aleg să rămână pe mal. Alții se aruncă din nou, de data asta asumându-și mai cu spor oboseala despre care acum știu că o vor trăi. Îi zic oboseală, dar în ea se ascund frustrare, furie, tristețe alături de entuziasm, seninătate și bucurie. Și ajungem. Nu toți deodată și nu toți din prima încercare, dar ajungem. Ce e interesant e că malul celălalt nu arată niciodată cum ți-l imaginai din apă. E doar pământ solid sub picioare, iar de acolo te uiți înapoi și îți dai seama că nu ceața era problema, ci faptul că nu aveai de unde ști cât mai ai până acolo.

Da, e o perioadă de tranziție și trecem prin ele mai des decât ne-am imagina: de la student la angajat, de la femeie/soție la mamă, de la angajat la antreprenor. Am trecut prin toate, dar mă opresc la ultima.

A început cu ceva ce nu semăna a început. Îmi făceam treaba foarte bine, dar nu îmi găseam locul și aveam mereu impresia că privim lucrurile foarte limitat. Apoi s-a născut primul băiat și, imaginându-mi că facem cunoștință unul cu altul, m-am trezit că nu știu să îi spun cine sunt și ce fac. Atunci am recunoscut că, până în punctul acela, jobul era definiția mea.

Ce a urmat a fost haos curat. M-am întors în corporație cu cursuri de NLP, nutriție și comunicare, încercam câte ceva din toate și tot nu se alinia nimic. Mi-am dat demisia după al doilea copil. Au urmat mentorate, sesiuni gratuite, frustrarea că nu fac bani, frica de ce va fi și frica de a fi judecată, mai ales de cei care mă cunoșteau dinainte.

Claritatea a venit când mi-am dat seama că pierdusem din vedere chiar motivul pentru care pornisem: dorința de a contribui la dezvoltarea celorlalți. Și că jobul și antreprenoriatul sunt doar instrumente, fiecare cu procesele și nevoile lui. Apoi am privit macro, câte workshopuri am avut anul ăsta, câți clienți? Evoluția era acolo, dar nu mă striga.

Așa că am ales să dezvolt direcțiile care dăduseră deja rezultate, trainingurile și workshopurile, iar sesiunile 1:1 să fie locul în care ce se deschide în grup se așază individual.

Prea mult. Și asta m-a surprins acum câțiva ani: după niște cursuri de comunicare am început să fiu foarte transparentă cu soțul meu și am realizat cât de mult din ce credeam eu că trebuie să fiu și să fac nu avea nicio legătură cu ce avea el în minte sau cei din jur. A fost un wake-up call cu care am stat mult până să îl pot digera.

Cât despre cum învățăm să ne uităm la noi fără să ne comparăm: un exercițiu fain e să fii cât mai conștientă în momentul în care o faci. Doar atât, să observi: uite, acum mă compar. Apoi întoarce atenția la tine și numește un lucru pe care îl ai sau îl faci bine, fără să îl mai treci prin celălalt om. Adaugi puțină recunoștință. Cu cât faci asta mai des, cu atât momentul de comparație devine mai scurt. Și menționez și partea de terapie: dacă nivelul la care te compari îți afectează puternic viața, cu siguranță e instrumentul cel mai potrivit.

Asta mă zgârie de multe ori, ca societate am asociat meritul cu productivitatea muncii. Am diminuat, uneori chiar am dus spre rușine, tot ce nu poți monetiza sau măsura financiar. Iar noi avem capacitatea, și de multe ori responsabilitatea, de a schimba mediul din jur. Fie că suntem mame, partenere, prietene sau colege, educăm, susținem, transformăm. Ironia e că exact lucrul cu impactul cel mai mare e și cel pe care nu îl poți pune pe o factură, așa că îl minimizăm.

Și aici mă uit, alături de femei, în coaching: cum ai influențat mediul, familia, societatea, oamenii din viața ta, doar prin cine ești și cum ești fără să iei în calcul partea profesională?

Mi-a plăcut cândva ideea asta, acum o văd cu alți ochi. Când spui că devii cea mai bună versiune a ta, spui implicit și că acum nu ești. Și ai tendința să nu mai trăiești în prezent, să nu mai fii recunoscătoare pentru ce ai acum, te focusezi mereu pe altceva. Mereu mai departe, niciodată aici și acum. Dar viața se întâmplă acum. Și exact așa putem să fim bine, fără să ne îmbunătățim permanent: mai prezente, mai conștiente de ce ne înconjoară. Chiar acum, cât citești rândurile astea uită-te la tine sau în jurul tău și alege ceva pentru care să fii recunoscătoare.

Tind să cred că presiunea există de la început :) și îndrăznesc să spun că asta e fațeta ei bună, o anumită presiune e în ADN-ul nostru, altfel nu am avea dorința de evoluție. Cred că dezvoltarea personală te ajută să o vezi mai clar și, la un moment dat, să faci niște alegeri. Iar granița o vezi când te întrebi de ce mai faci încă un curs: pentru că vrei ceva anume din el, sau pentru că fără el te-ai simți în urmă? Prima variantă e creștere. A doua e teamă deghizată în creștere.

Cea mai rapidă metodă e să găsim importanța obiectivului în viața noastră. Iar importanța aia adevărată face click abia după 4-5 „de ce?"-uri, adică atunci când ajungem în profunzimea răspunsului. E natural să avem obiective inspirate de familie, de societate sau de mediul profesional, capcana e să pornim spre ele fără să verificăm dacă au sens și importanță în viața noastră. Și merită repetat testul ăsta din când în când, nu doar la început. Un obiectiv care era al tău acum doi ani poate să nu mai fie azi.

Una dintre cele esențiale am menționat-o deja: de ce e important acel obiectiv pentru tine?

Într-o sesiune de coaching aș mai adresa: ce te-a determinat să alegi acum acest obiectiv? Cum se va schimba viața ta când îl vei fi atins? Și cine ești tu, cea care l-a atins?

Iar una pe care o uităm aproape întotdeauna: când îmi re-verific dacă obiectivul ăsta mai are sens? Pentru că obiectivele au nevoie de flexibilitate, iar un moment de verificare stabilit din start te scutește de ani în care duci mai departe ceva ce nu mai e al tău.

A fost o călătorie superbă cea din comunitatea I AM ART, de care sunt și onorată, și mândră! Astăzi, femeia I AM ART cred că e cea care își cunoaște valoarea, chiar dacă uneori îi e greu să o verbalizeze. Vrea să strălucească și știe că poate face asta alături de alte femei, fără teama că s-ar eclipsa una pe alta, dimpotrivă, știe că așa poate străluci și mai puternic. E femeia care a descoperit că există zâmbet și în eșec, iar ce credea că e constant de îmbunătățit devine, ușor-ușor, despre unicitatea ei.

„Vrea să strălucească și știe că poate face asta alături de alte femei, fără teama că s-ar eclipsa una pe alta.”

Da și nu :) Pot fi un blocaj, în sensul că ne ascundem după ele ca să nu avansăm, să nu ne asumăm sau să nu facem schimbări. Alteori apar pur și simplu pentru că nu e momentul. Dacă le folosim ca scuză, atunci da, sunt un semn. Ele apar cam în orice proces de dezvoltare personală sau de tranziție și e grozav că se întâmplă așa! Ne ajută să calibrăm drumul, să creionăm direcția și sensul, iar ca să facem asta, e nevoie să stăm o perioadă cu întrebările astea și să căutăm activ răspunsuri. Un mic secret: răspunsurile le avem deja, mai e doar de alocat timpul de a sta cu întrebarea. :D

Fiecare definește blocajul în funcție de experiența sa, dar în primul rând e sentimentul că nu găsești o soluție ca să avansezi. Lipsa de claritate, oboseala și lipsa de direcție contribuie la el. Uneori toate trei, alteori una singură e de ajuns ca să te oprească. Și tot așa: uneori e destul să rezolvi una dintre ele ca să poți face următorul pas.

O femeie caută un coach, în primul rând, când vrea să își concretizeze planurile de viitor. Își dorește să obțină ceva și știe că, alături de un coach, ajunge acolo mai repede decât pe cont propriu. Nu pentru că nu ar avea răspunsurile, ci pentru că singură ajunge la ele mult mai greu.

Ca diferențe, psihoterapia lucrează, de regulă, cu trecutul și cu vindecarea. Se adresează suferinței, traumei, tiparelor care te împiedică să funcționezi bine în viața de zi cu zi. Psihoterapeutul este cel care poate lucra cu diagnostic. Consilierea psihologică e tot din zona clinică, dar mai scurtă și mai focalizată pe o situație anume: un divorț, o pierdere, o perioadă grea prin care treci acum.

Coachingul pornește din prezent spre viitor și presupune un client care funcționează bine. Coach-ul nu îți dă soluții și nu îți spune ce să faci: întreabă. Pleacă de la premisa că răspunsurile sunt deja la tine, iar rolul lui e să le scoată la lumină și să te ajute să le transformi în pași sau acțiuni.

Mentoringul înseamnă că cineva care a mers deja pe drumul tău îți împărtășește ce a învățat. Aici primești sfaturi din experiența lui, nu neapărat din a ta.

Consultanța vine cu expertiză: îți analizează situația, îți propune soluția și, de multe ori, planul. Tu îl aplici.

Eu nu sunt psiholog și nu fac terapie. Când în sesiune apare ceva ce ține de zona aceea, spun asta deschis și recomand un specialist.

Într-o sesiune de coaching discutăm, transparent și asumat, pe direcția dorită de client — spre obiectivul la care vrea să ajungă. Coach-ul adresează întrebări și, uneori, face observații pornind de la discuția care curge, cu scopul de a scoate la lumină tot ce e important și necesar pentru ca acel client să ajungă unde și-a propus. Încheiem cu un plan de acțiune și cu pașii următori.

Îi propun să pornească de la ziua de azi și să deruleze în minte imaginile, înainte, până ajunge la ce și-a propus. Dacă nu are încă o imagine clară, merge și așa: o direcție, o senzație, cum ar vrea să se simtă. Nu e nevoie de claritate ca să începi exercițiul, de multe ori claritatea vine chiar din el. Apoi, din punctul acela de succes, să deruleze ușor înapoi și să observe: cu cine e, cum e ea, ce face, ce fac cei din jur, cum e mediul și cum se simte pe drumul ăsta. Trei-patru minute sunt suficiente, un minut la dus, două-trei la întors. Iar când ajunge înapoi în punctul de blocaj, să se întrebe: care e cel mai mic lucru pe care îl pot face în următoarea oră ca să merg mai departe? Și ce pot face mâine, cu același scop?

În primul rând, aș vrea să îi spun să își facă propria listă nu cu ce ar trebui să fi bifat până acum, ci cu ce contează pentru ea azi și să vadă cum se simte cu ea. Senzația asta că ai rămas în urmă, pe care am trăit-o și o mai experimentez și eu din când în când, nu e ceva personal: e un fel de standard social pe care îl preluăm fără să vrem, de la muncă, de la prieteni, uneori chiar din familia apropiată. Și e o comparație ciudată, dacă stai să te gândești aici nu ne mai comparăm cu o persoană, ci cu un orar. Dar lista noastră, a fiecăreia, de ce ar avea vârstă? Unde ne grăbim? Și cui vrem să îi demonstrăm? Pentru că despre asta e, până la urmă, nevoia de a bifa obiective până la momentul x.

„Dar lista noastră, a fiecăreia, de ce ar avea vârstă? Unde ne grăbim? Și cui vrem să îi demonstrăm?”

Eu astăzi sunt Cristina. Am multe roluri: mamă, soție, antreprenor, fiică. Uneori mai adaug, alteori mai scap de câteva :D. Și, spre deosebire de acum câțiva ani, nu mai simt nevoia să le pun în ordinea în care se așteaptă cineva. Sunt bucuroasă să am parte de experiențe grozave, alături de oameni minunați pe care îi întâlnesc în călătoria mea.